„Dar dacă acum totul este bine, îmi văd de viață, îmi rezolv lucrurile și tocmai după aceea aflu că sunt bolnavă?”. Am auzit, sub forme diferite, această întrebare de multe ori în cabinet. Nu este întotdeauna frica de o anumită boală. Boala se poate schimba. Într-o perioadă este o durere de cap, altădată un ganglion, o senzație ciudată în gât, o pată pe piele, o amețeală sau o modificare descoperită întâmplător în propriul corp. Obiectul fricii se schimbă, dar frica rămâne. Și, după un timp, începi să înțelegi că omul din fața ta nu se teme numai de boală. Uneori se teme chiar de ceea ce s-ar putea întâmpla dacă, pentru câteva clipe, ar înceta să se mai teamă.
Corpul uman este plin de senzații. Pulsații, mici dureri, tensiuni musculare, furnicături, modificări digestive, zone mai sensibile într-o zi decât în alta. Cele mai multe trec neobservate. Dar atunci când atenția începe să caute pericolul, corpul devine un teritoriu care trebuie supravegheat. Degetele caută, limba verifică, oglinda este folosită din nou, iar internetul oferă într-o fracțiune de secundă exact diagnosticul de care omul se teme cel mai mult. Fără să-și dea seama când s-a produs saltul, persoana nu mai gândește „am observat ceva”, ci „am ceva grav”. Între aceste două propoziții se află o bună parte din povestea anxietății de sănătate.
Una dintre cele mai dificile întrebări este: „Dar dacă de data aceasta chiar este ceva?”. Iar psihoterapeutul nu ar trebui să răspundă automat: „Sigur nu este”. Nu știe acest lucru și nici nu acesta este rolul lui. Mai mult, dacă încearcă permanent să liniștească pacientul, poate intra fără să-și dea seama în același mecanism în care au intrat deja familia și prietenii: „Crezi că este grav?” – „Nu.” – „Sigur?” – „Sigur.” Urmează liniștea, uneori pentru câteva ore, alteori pentru câteva zile. Apoi apare o altă senzație și întrebarea se întoarce: „Dar asta?”. În anxietatea de sănătate există o nevoie de certitudine pe care nicio reasigurare nu o poate satisface definitiv, pentru că întotdeauna mai rămâne un „dar dacă?”.
Desigur, uneori există un simptom care trebuie investigat. Să mergi la medic atunci când observi o modificare persistentă sau neobișnuită nu înseamnă ipohondrie, ci grijă firească pentru propria sănătate. Lucrurile devin însă interesante psihologic în intervalul dintre observarea simptomului și evaluarea medicală. Ce face omul cu necunoscutul? Poate spune: „Am observat ceva. Nu știu ce este. Voi merge la medic.” Sau poate începe să trăiască, înainte de orice diagnostic, viața unui om bolnav. Își examinează corpul, caută informații, compară fotografii, își amintește alte simptome, își imaginează investigațiile, tratamentul și uneori chiar moartea. Poate ajunge să se gândească la cei dragi și la felul în care aceștia s-ar descurca fără el. Toate acestea se pot petrece într-o singură seară. Corpul se află încă în aceeași cameră, cu o modificare neexplicată. Mintea a ajuns deja cu câțiva ani în viitor.
În cabinet întreb uneori: „De unde știi că este ceea ce te temi că este?”. De cele mai multe ori urmează o pauză și apoi un răspuns simplu: „Nu știu”. Tocmai aici începe lucrul terapeutic. Nu încercăm să demonstrăm că lucrul de care se teme pacientul este imposibil. Ar fi doar o altă încercare de a-i oferi certitudinea pe care o caută. Încercăm, în schimb, să observăm felul în care mintea a transformat „este posibil” în „probabil se întâmplă”, iar apoi în „simt atât de puternic că se întâmplă, încât trebuie să fie adevărat”. În acel moment, frica a devenit dovadă.
Cu timpul, am început să observ și un alt paradox. Oamenii care suferă de anxietate de sănătate își doresc enorm să scape de ea, dar, în același timp, o parte din ei se teme să renunțe complet la vigilență. Anxietatea le oferă ceva: senzația că sunt pregătiți. Dacă sunt permanent atenți la corp, poate vor descoperi boala suficient de devreme. Dacă analizează fiecare schimbare, poate nu le va scăpa nimic. Dacă se gândesc la toate posibilitățile, poate nimic nu îi va lua prin surprindere. Se formează astfel un fel de contract tăcut cu propria frică: „Eu îți dau liniștea mea, iar tu mă protejezi de ceea ce s-ar putea întâmpla”. Numai că anxietatea nu își poate respecta partea de contract. Nu poate preveni boala și nu poate garanta viitorul. Poate doar să țină omul permanent de pază.
De aici apare uneori o convingere și mai profundă: „Dacă mă relaxez și îmi dau voie să fiu fericit, sigur se va întâmpla ceva rău”. Omul poate avea în față motive reale de bucurie – o reușită, o relație bună, o vacanță, o perioadă liniștită – și totuși undeva în fundal apare gândul: „Da, acum este bine, dar dacă tocmai când lucrurile se așază aflu că sunt bolnav?”. Anxietatea ajunge astfel să saboteze nu doar liniștea, ci și bucuria. Nu pentru că persoana își dorește să sufere, ci pentru că mintea îi șoptește că, dacă se așteaptă permanent la rău, răul nu o va mai putea lua prin surprindere.
Și totuși, aceiași oameni se pot simți surprinzător de bine în anumite momente. În vacanță, la o petrecere, într-o conversație care îi absoarbe, când râd, când sunt îndrăgostiți sau când fac ceva care îi captivează. Simptomul care cu o seară înainte părea amenințător poate deveni aproape imperceptibil. Nu pentru că realitatea biologică s-a schimbat pentru câteva ore, ci pentru că atenția nu mai stă de pază. Omul este ocupat să trăiască. În astfel de momente nu îi spun pacientului: „Vezi? Înseamnă că nu ai nimic”. Îl întreb mai degrabă: „Ce s-a întâmplat cu pericolul în orele în care nu te-ai gândit la el?”. Este o diferență importantă. Nu îi ofer încă o reasigurare, ci îl invit să observe relația dintre atenție, interpretare și anxietate.
Lucrurile pot deveni și mai complicate atunci când persoana face ceva despre care știe că nu este bun pentru sănătatea ei. Fumează, doarme prea puțin, consumă alcool, nu face mișcare sau amână un control. Atunci anxietatea găsește un aliat puternic: vinovăția. „Știu că nu îmi face bine și totuși o fac.” De aici până la „dacă mă îmbolnăvesc, va fi vina mea” nu mai este mult. Orice senzație corporală poate începe să semene cu o consecință sau chiar cu o pedeapsă. Apare una dintre contradicțiile profund omenești: pot să iubesc ceva despre care știu că îmi face rău. Psihoterapia nu are rolul de a declara inofensiv un comportament care presupune un risc, dar nici de a transforma riscul într-o sentință. Putem lua decizii mai bune pentru sănătatea noastră fără să ne terorizăm pentru fiecare decizie imperfectă pe care am luat-o.
Poate că, în cele din urmă, întrebarea importantă în anxietatea de sănătate nu este „Cum pot fi sigur că sunt sănătos?”. Pentru că o asemenea certitudine nu există. Putem face controale, putem reduce factorii de risc, putem avea grijă de corp și putem merge la medic atunci când există un motiv. Dar certitudinea absolută pe care o caută persoana anxioasă nu se găsește într-un cabinet medical. Ceea ce caută ea este, de fapt, garanția că viitorul nu o va răni. Iar această garanție nu o avem niciunul dintre noi.
Mai devreme sau mai târziu, terapia ajunge astfel într-un loc care pare să nu mai aibă mare legătură cu simptomele. Ajunge la întrebarea: „Pot să trăiesc bine, deși nu știu ce mi se va întâmpla?”. Și uneori la una și mai dificilă: „Îmi pot permite să fiu fericit acum, fără să cer mai întâi vieții garanția că această fericire nu-mi va fi luată?”. Pentru mine, aici începe adevărata muncă în anxietatea de sănătate. Nu atunci când omul nu mai simte nicio senzație și nici atunci când nu se mai teme niciodată, ci atunci când observă ceva în corp, face ceea ce este rezonabil să facă și poate apoi să spună: „Nu știu încă”. Și, în loc să rămână de pază, se întoarce la viața lui.
