Uneori, un gând poate speria mai mult decât o situație reală.
„Dacă îi fac rău copilului meu?”
„Dacă pierd controlul și lovesc pe cineva?”
„Dacă iau cuțitul și fac ceva îngrozitor?”
„Dacă împing pe cineva?”
„Dacă sunt capabil să omor pe cineva?”
Pentru o persoană care suferă de tulburare obsesiv-compulsivă (TOC), asemenea gânduri pot apărea brusc, involuntar și pot produce o suferință intensă.
Persoana nu este tulburată doar de ceea ce i-a trecut prin minte. Începe să se întrebe de ce a avut acel gând, ce spune acesta despre ea și dacă simplul fapt că l-a avut ar putea însemna că, într-o zi, îl va pune în practică.
De aici poate începe cercul vicios al TOC.
1. Apare gândul intruziv
Gândurile intruzive sunt gânduri, imagini, cuvinte sau impulsuri mentale care apar automat, fără să fie dorite.
Uneori poate fi o propoziție:
„O să-i fac rău.”
Alteori poate fi doar un cuvânt:
„Omor.”
Sau o imagine mentală violentă care apare pentru o fracțiune de secundă.
Important este că apariția unui gând nu este același lucru cu intenția de a acționa.
Oamenii pot avea numeroase gânduri automate pe parcursul unei zile. În TOC însă, anumite gânduri sunt selectate de minte ca fiind deosebit de importante sau amenințătoare.
2. Persoana se sperie de propriul gând
Problema nu este numai apariția gândului, ci ceea ce se întâmplă imediat după:
„De ce m-am gândit la asta?”
„De ce tocmai eu?”
„O persoană normală ar putea avea asemenea gânduri?”
„Dacă înseamnă că undeva, în interiorul meu, îmi doresc asta?”
„Dacă într-o zi nu mă mai pot controla?”
În acest moment, un eveniment mental trecător începe să primească o semnificație foarte mare.
Gândul nu mai este perceput ca un simplu gând. Devine un posibil semnal de pericol.
3. Apare anxietatea
Cu cât persoana consideră gândul mai periculos, cu atât reacția emoțională devine mai intensă.
Pot apărea frică, vinovăție, rușine, tristețe, dezgust față de sine sau o nevoie urgentă de a afla „de ce mi-a venit acest gând?”.
Uneori suferința devine atât de mare încât persoana plânge, evită anumite situații sau începe să se teamă chiar de propria minte.
În cazul părinților, gândurile intruzive agresive pot fi deosebit de dureroase atunci când se referă la propriul copil.
4. Începe analiza gândului
Persoana încearcă să găsească o explicație:
„De unde mi-a venit?”
„Poate pentru că am văzut știrea aceea.”
„Poate pentru că cineva a spus cuvântul acesta.”
„Poate pentru că sunt foarte obosit.”
„Dar dacă nu este de acolo?”
„Dacă gândul spune, totuși, ceva despre mine?”
Această analiză poate dura minute sau ore.
Persoana încearcă să obțină certitudinea că gândul este „doar un gând”.
Paradoxal, tocmai încercarea repetată de a-l explica îl poate menține activ.
5. Apare nevoia de verificare și reasigurare
Pentru a reduce anxietatea, persoana poate începe să se verifice:
„Simt ceva rău când mă uit la copil?”
„Aș putea să fac asta?”
„De ce m-am uitat în direcția aceea?”
„De ce mi-a venit imaginea aceasta?”
Poate întreba repetat partenerul, familia sau terapeutul:
„Tu crezi că aș putea face așa ceva?”
„Înseamnă că sunt periculos?”
„Sigur este TOC?”
Poate căuta informații pe internet sau poate citi experiențele altor persoane pentru a se liniști.
Aceste comportamente aduc uneori o ușurare imediată.
Dar ușurarea durează puțin.
6. Mintea învață că gândul este important
Aici se închide cercul.
De fiecare dată când apariția gândului este urmată de analiză, verificare, evitare sau căutarea reasigurării, creierul primește indirect mesajul:
„Acest gând este important. Trebuie urmărit.”
Persoana începe atunci să-și monitorizeze mintea.
„Oare mai apare?”
„Astăzi l-am avut?”
„De ce nu l-am avut până acum?”
„Dacă apare când rămân singur cu copilul?”
Iar monitorizarea crește probabilitatea ca gândul să fie observat din nou.
Cercul devine astfel:
gând intruziv → interpretare catastrofică → anxietate → analiză/verificare → reasigurare sau evitare → ușurare temporară → monitorizarea gândului → reapariția lui
7. Uneori apare frica de gândul următor
După un timp, persoana nu se mai teme numai de conținutul gândului.
Începe să se teamă că gândul va reveni.
„Dacă îmi vine iar?”
„Sper să nu mă mai gândesc.”
„De ce astăzi mi-a venit de trei ori?”
Aceasta este o capcană importantă a TOC: frica de apariția gândului devine ea însăși o obsesie.
Persoana încearcă să controleze ceea ce gândește, iar mintea devine permanent supravegheată.
8. Tema se poate schimba
Un aspect care produce multă confuzie este faptul că obsesiile nu rămân întotdeauna identice.
O perioadă poate exista frica:
„Dacă fac rău cuiva?”
Mai târziu poate apărea:
„Dacă cineva îmi face mie rău?”
Apoi:
„Dacă am făcut ceva și nu-mi amintesc?”
sau o cu totul altă îndoială.
Persoana poate avea impresia că a apărut o problemă nouă.
În realitate, uneori conținutul se schimbă, dar mecanismul rămâne același: îndoială → anxietate → nevoie de certitudine → verificare → liniștire temporară → o nouă îndoială.
De aceea, în psihoterapie nu lucrăm numai cu fiecare gând în parte. Lucrăm cu mecanismul care îl menține.
Ce putem face?
Primul pas este să înțelegem că scopul nu este să obținem control absolut asupra minții.
Încercarea de a nu avea niciodată un anumit gând poate produce exact efectul opus: ajungem să verificăm permanent dacă gândul mai este acolo.
O abordare mai utilă este să învățăm să observăm:
„A apărut un gând.”
Nu:
„De ce a apărut?”
„Ce înseamnă?”
„Cum pot demonstra că nu este adevărat?”
Ci:
„Mintea mea a produs acest gând. Nu trebuie să-l rezolv acum.”
În psihoterapia TOC se poate lucra treptat asupra reducerii verificărilor, căutării de reasigurări și evitărilor, asupra tolerării incertitudinii și asupra modificării relației pe care persoana o are cu propriile gânduri. Terapia cognitiv-comportamentală, inclusiv intervențiile bazate pe expunere și prevenirea răspunsului (ERP), este utilizată în tratamentul TOC.
Scopul nu este neapărat ca mintea să nu mai producă niciodată un gând nedorit.
Scopul este ca apariția lui să nu mai declanșeze întregul ritual de frică, analiză și verificare.
Când este importantă evaluarea de specialitate?
Nu orice gând despre agresivitate reprezintă automat TOC. Este importantă diferențierea dintre un gând intruziv, nedorit și generator de suferință și situațiile în care există intenție, planificare, pierderea controlului, modificări importante ale contactului cu realitatea sau alte simptome psihice.
De aceea, atunci când asemenea gânduri produc suferință semnificativă, afectează viața de familie, determină evitarea copilului sau a altor persoane ori ocupă mult timp prin verificări și ruminații, este indicată evaluarea de către un psiholog clinician, psihoterapeut și, atunci când situația o impune, medic psihiatru.
Iar dacă există intenția de a face rău propriei persoane sau altcuiva, un plan concret ori senzația că impulsul nu mai poate fi controlat, este necesară solicitarea imediată a ajutorului de specialitate.
Un gând este un eveniment mental. În TOC, problema ajunge adesea să nu mai fie simpla lui apariție, ci lupta permanentă pentru a obține certitudinea că nu va mai apărea.
