Frica de „strigoi” si doliul românesc
Posted by Psiholog Lucretia Preda-Rodeanu on mart. 6, 2026 in Depresie | Comentariile sunt închise pentru Frica de „strigoi” si doliul românesc
Frica de a rămâne singur lângă trupul neînsuflețit sau după înmormântare este un fenomen profund înrădăcinat în cultura noastră, având, în opinia mea, o legătură directă cu tradițiile strămoșești care promovează ideea de strigoi.
–
În majoritatea cazurilor pe care le cunosc, persoanele care trec printr-un astfel de moment evită cu orice preț să fie singure în preajma celui decedat sau, ulterior, în casa în care acesta a locuit. Se tem să doarmă singure, să stingă luminile sau chiar să petreacă timp în camera unde a fost depus sicriul. Deși, rațional, înțeleg că nu există niciun pericol real, frica este intensă, viscerală, aproape imposibil de controlat.
–
Această teamă nu pare să aibă o justificare logică, dar își găsește rădăcinile în poveștile și credințele transmise din generație în generație. Îmi amintesc din copilărie serile petrecute la țară, când, în vacanțele de vară, ne adunam cu prietenii pe ulița satului, așezați în cerc, sub un copac bătrân. În întunericul nopții, fiecare își spunea povestea, iar în aproape toate apăreau fantome, strigoi sau spirite rătăcite. Întâmplările erau relatate cu un aer de mister, uneori cu detalii atât de vii încât deveneau ușor de crezut. Auzisem despre oameni care au văzut lumini ciudate în cimitir, despre umbre care se mișcau prin casele celor decedați sau despre pași care se auzeau noaptea pe holuri.
Aceste povești, repetate obsesiv de-a lungul anilor, au creat o convingere colectivă adânc înrădăcinată: moartea nu este doar sfârșitul unei vieți, ci și începutul unui posibil pericol, al unei prezențe care poate reveni. Chiar și atunci când devenim adulți și ne dezvoltăm gândirea rațională, aceste frici rămân în noi, latente, și ies la suprafață în momente de vulnerabilitate, cum ar fi pierderea cuiva drag.
–
După decesul unui membru al familiei, în loc să ne confruntăm doar cu durerea firească a doliului, ne trezim împovărați de o frică profundă, aproape copilărească, de necunoscut. Iar această frică este însoțită, inevitabil, de un sentiment de vinovăție. Ne rușinăm de propria noastră teamă, ne criticăm pentru că, la vârsta noastră, ar trebui să fim mai raționali. Ne simțim vinovați față de persoana decedată, pentru că o parte din noi evită locul unde a trăit, lucrurile pe care le-a atins, patul în care a dormit.
–
Este fascinant și, în același timp, tulburător cum astfel de credințe, modelate în copilărie prin povești transmise informal, își pot pune amprenta asupra noastră pentru întreaga viață. În esență, ele nu fac altceva decât să ne complice procesul de doliu, adăugând peste durerea pierderii o spaimă irațională care ne împiedică să ne despărțim în mod liniștit de cei care pleacă.