Într-o zi, într-un cocon a apărut o mică gaură. Un om care trecea din întâmplare pe acolo s-a oprit pentru a observa fluturele care se forța să iasă prin această gaură. După multe încercări, se părea că a abandonat, gaura rămânând la fel de mică. Părea că fluturele a făcut tot ce putea și nu mai era în stare de nimic altceva. Atunci, omul a decis să îl ajute: a luat un cuțit, a deschis coconul și fluturele a ieșit imediat.
Însă corpul lui era slab și anemic; aripile sale erau puțin dezvoltate și aproape că nici nu se mișcau. Omul a continuat să observe, crezând că, dintr-un moment în altul, aripile fluturelui se vor putea deschide și vor putea suporta greutatea lui pentru ca acesta să poată zbura.
Acest lucru nu s-a întâmplat. Fluturele a trăit tot restul vieții târându-se pe pământ cu corpul său slab și cu aripile chircite. Nu a putut zbura niciodată. Ceea ce omul – prin gestul său de bunătate și prin intenția de a ajuta – nu a înțeles este că trecerea prin gaura strâmtă a coconului era efortul necesar pentru ca fluturele să trimită lichidul din corpul său către aripi pentru a putea zbura; era efortul pe care viața îl punea să-l facă pentru a putea crește și a se putea dezvolta.
Depresia ca eșec în procesul maturizării
Pentru a deveni o personalitate de sine stătătoare, fiecare om este pus, în timpul copilăriei și adolescenței sale, în fața unor sarcini de dezvoltare a căror îndeplinire are ca rezultat construirea propriului sistem de valori și obiective, a unei imagini despre propria persoană, precum și a unor capacități de adaptare și control al realității.
Acest proces al maturizării include capacitatea de a prelua și de a-și asuma responsabilități și de a avea propriul punct de vedere cu privire la lumea înconjurătoare. Acest lucru înseamnă că adultul s-a separat deja de părinți, de obiectele copilăriei sale, este angajat într-o relație de cuplu și exercită o ocupație din care își câștigă existența.
Din păcate, acest proces al devenirii de sine eșuează uneori, la baza acestui eșec aflându-se persoanele de îngrijire primară care, din diferite motive, preferă să își mențină copilul mic și neajutorat, preluându-i sarcinile și sugrumându-i voința de dezvoltare de sine. Astfel, copilul este împiedicat să își formeze competențele necesare pentru a se afirma și a se impune pe sine.
Prin ce se caracterizează acest copil?
- Capacitate socială redusă;
- Neîncredere în propriile impulsuri;
- Absența cunoștințelor umane;
- Adaptabilitate redusă în plan social cu persoanele de vârsta lui.
Cum contribuie mama la acest eșec?
Există situația în care mama unui astfel de copil, în dorința de a-l ține legat de ea ca înlocuitor de partener, îl exploatează și îl abuzează emoțional, obligându-l la iubire eternă („Trebuie să-ți iubești mama întotdeauna!”) și construindu-i sentimente de vinovăție disponibile în cazul în care se va îndepărta de ea.
În contrast cu această situație, există și cazul copilului neiubit, puțin acceptat, tratat printr-o lipsă de afecțiune pentru care își atribuie întreaga vină, convins că nu este demn de iubire. El deduce că trebuie să își câștige dreptul la propria existență, jertfindu-se pentru alții și supunându-se așteptărilor și dorințelor lor.
În ambele situații, consecințele sunt asemănătoare și pot conduce la depresie. Situațiile care pot declanșa starea depresivă sunt, de exemplu:
- Plecarea din casa părinților;
- Despărțirea de partener;
- Apariția unei situații de viață ce implică mai multă independență și răspundere (nașterea unui copil, angajarea sau preluarea unui post etc.).
Beneficiile psihoterapiei în astfel de cazuri
Prin psihoterapie, pacientul depresiv trebuie să afle adevărul despre dezvoltarea sa din copilărie, prin durere și tristețe, și anume că mama sa „iubitoare mai presus de orice” a acționat adesea din motive egoiste și l-a abuzat pentru propriile nevoi.
El va căpăta o cu totul altă imagine despre copilăria sa și va înțelege cât de puternic l-a îngrădit „iubirea” mamei și nu l-a lăsat să crească. Aceste cunoștințe îl eliberează de vinovăția îndatoritoare față de părinți și pot înlătura sentimentul de culpabilitate care, până atunci, a fost mereu legat de dorințele de separare și autonomie.
Referinte bibliografice:
- Balint M. (1968): Aspecte terapeutice ale regresiei, Klett-Cotta, Stuttgart, 1970;
- Spitz R. A., Wolf (1946): Analitic depression, The Psihoan. Study of the child 2;
- Stiemerling D. (1995): 10 abordari terapeutice ale depresiei, Ed. Trei, 2006.
Toate articolele de pe acest website sunt oferite in scop informativ si nu pot inlocui sfatul medicului dumneavoastra. Psiholog Lucretia Preda-Rodeanu – Cabinet Individual de Psihologie Galati nu este responsabil pentru diagnosticul pus de catre un utilizator pe baza continutului acestui site. Consultati intotdeauna medicul atunci cand aveti probleme legate de sanatatea dumneavoastra.
